„Energia creatoare produce liniștea, liniștea produce inactivitatea, aceasta produce dezordinea, dezordinea produce ruina; dar tot astfel din ruină se naște ordinea, din ordine energia creatoare, din aceasta gloria și fericirea”.
Machiavelli
Dar mișcarea este mai departe prezentă în forma dorinței și a efortului continuu care constituie esența vieții spiritului individual. Poftele omului nu-și pot găsi niciodată împlinirea lor ultimă, deoarece îi este dat de natură „să poată și să vrea să dorească orice lucru, dar îi este dat de soartă să poată obține numai puțin din aceasta; urmează de aici neîncetat o nemulțumire în spiritul omului și un dezgust al lucrurilor pe care le posedă; ceea ce îl face să vorbească de rău prezentul, să laude trecutul și să dorească viitorul”. Dar recunoașterea acestei incapacități umane de a atinge mulțumirea deplină înseamnă ridicarea efortului și deci a acțiunii, la treapta valorii celei mai înalte; căci ea înseamnă încercarea continuă de a dobândi acel viitor mereu dorit; faptul că omul este neîncetat nemulțumit și trăiește continuu în viitor, faptul că dorințele lui odată împlinite generează alte dorințe într-o cursă continuă a efortului de a le realiza, înseamnă prezența unei neliniști permanente în spiritul omenesc: „Căci… oamenii se satură cu binele și suferă când sunt în nenorocire”
Căci se poate spune despre oameni acest lucru în general: că sunt nerecunoscători, schimbători, prefăcuți și ascunși, că fug din fața primejdiei și sunt lacomi de câștig; atâta timp cât le faci bine, sunt cu totul ai tăi; și după cum am spus mai sus, ei își dau sângele lor, averea, viața și copiii, atâta timp cât primejdia este departe; dar când ea se apropie, toți se răscoală împotriva ta. Astfel Principele care s-a încrezut cu totul în vorbele lor, și este deci lipsit de orice altă posibilitate de apărare, este împins spre pieire; căci prieteniile pe care le obții cu bani, iar nu prin generozitate și distincție sufletească, le cumperi, dar nu le posezi în realitate și nu le poți folosi. Iar oamenii șovăie mai puțin să facă rău celui care se face iubit decât celui care se face temut; căci iubirea se păstrează prin legătura obligației pe care orice prilej, în care este în joc propriul său folos, o poate rupe, deoarece oamenii sunt răi; în schimb, teama se păstrează prin frica de pedeapsă, care nu-l părăsește pe om niciodată.